Cercul durerii
Când suferința mamei devine ecoul fiicei
Dragă tine,
Natasha a intrat în cabinet cu pas mic și tăcut, iar mama ei, la fel de reținută, i-a stat mereu un pas în spate. Erau din Ucraina, mama ei fiind în Germania de peste 15 ani. Natasha locuise până în urmă cu un an cu tatăl ei. Avea 18 ani. Voiau doar să verific dacă steriletul stă bine — lucru simplu, de rutină. Aflasem că tatăl o dusese să i se pună sterilet în urmă cu doi ani, la 16 ani. A fost primul semn de întrebare pe care mi l-am pus.
Fata nu vorbea deloc germana, așa că mama traducea. În timp ce Natasha se schimba, privirea mi-a fugit, fără să vreau, pe brațele mamei. Vânătăi vechi, vânătăi noi — desenate ca niște umbre care nu mai apucaseră să se șteargă. Am întrebat încet, cu grijă, dacă e sigură acasă, dacă există cineva care îi face rău. A evitat privirea. A evitat cuvintele.
La ecografie, totul bine. Dar Natasha avea o infecție vaginală intensă, aproape striga singură că ceva nu e în regulă. Am explicat cât am putut de clar. Mama a dat din cap, ca și cum știa. Și mi-a spus, pe un ton aproape neutru, că Natasha se prostituează și că nu folosește mereu prezervativ.
“Vânătăi vechi, vânătăi noi — desenate ca niște umbre care nu mai apucaseră să se șteargă.”
Mi s-a tăiat respirația — o secundă, atât mi-am permis. În cabinet nu e loc penru judecată. Dar adevărul e că uneori cuvintele pacientelor îți lovesc și locurile din tine unde credeai că e liniște. Fără să pun întrebarea, mama ei mi-a spus: „Ea vrea, nu o obligă nimeni. Așa își câștigă ea banii.” Un ton neutru, dar plin de vinovăție.
Mama a continuat. M-a întrebat dacă e posibil să aibă și ea o infecție. Am crezut, inițial, că întrebarea vine dintr-o confuzie banală — același WC, aceeași casă. Dar nu era vorba despre asta. Mi-a spus că fiica ei se culcă cu partenerul ei. Același om care o lovea. Același om care simțeam că o înfricoșează, o abuzează, o lasă fără speranțe.
„Ea vrea, nu o obligă nimeni. Așa își câștigă ea banii.”
Dinamică greu de cuprins în cuvinte. Dureroasă dincolo de orice manual si orice experienta de viata. Care stârnește sentimente greu de dus, întrebări care nu au răspuns sau au un răspuns pe care mintea nu poate sa-l cuprinda.
Natasha nu înțelegea limba, dar ochii ei îmi spuneau tot. Viață dusă pe muchie. Viață aleasă? Nu. Era clar că nu era o alegere, ci o supraviețuire.
Le-am dat un tratament. Amândurora. Și aș fi vrut sa fac mai mult, aș fi vrut sa spun mai mult. Dar cum îți alegi cuvintele aici fără să se simta judecata in ele, doar cât să deschizi o ușă pe care să știe că o pot folosi dacă e nevoie? Oricând? Am vorbit despre riscurile sexuale, despre protecție, despre tot ce pot spune în fața unei realități în care nu știam dacă e loc pentru recomandările mele.
Mama era defensivă la orice atingea subiectul partenerului. Dar în vocea ei simțeam frică, rusine si vinovatie.
După ce au plecat, am rămas ceva timp în tăcere, in confuzie. Mi-au venit în minte zeci de lucruri pe care aș fi vrut să le spun. Dar nu le-am putut spune. Nu atunci. Nu așa. Sentimente și gânduri au venit ca o avalanșă: milă, tristețe, furie, vinovăție, grijă, empatie, judecată, iubire față de niște străine pentru care îmi doream mai mult. Întrebările curgeau continuu: cum s-a ajuns aici, ce au trăit până acum, ce le doare, de ce nu le ajută nimeni, de ce nu se ajută singure, ce crede fiica, ce simte mama?
Când am ieșit pe hol, l-am văzut pe el. Ieșea din baie. Ele îl așteptau. M-a traversat o furie surdă — nu profesională, nu medicală, ci profund umană. Furia că sunt situații în care nu poți schimba totul. Neputința aceea care îți rămâne în piept și care, într-o zi, te învață să nu privești femeile doar medical, ci existențial. Salvează-le, salvează-le, fa ceva.
Dar mama l-a luat de mână, iar fiica îi urma cu capul plecat.
Două femei. Un bărbat. O viata plina de durere.
Și eu, medic, mamă și femeie, în mijloc, cu dorința — și neputinta— de a le salva.
Miruna
Rămâi și vineri. Săptămâna asta vorbim despre:
Rezistența la insulină
Planșeul pelvin
Optimizarea sanatatii hormonale