Sunt prea tânără pentru asta....

Despre un diagnostic primit prea devreme și curajul de a-ți reconstrui viitorul

Dragă tine,

A intrat în cabinet cu telefonul în mână și cu o siguranță care nu i se potrivea vârstei. Avea 21 de ani. Tânără si cu un zâmbet care încerca să pară relaxat.

„Cred că am un sindromul ovarelor polichistice”, mi-a spus direct. „Nu mai am menstruație de aproape un an.”

Până anul trecut avusese cicluri regulate. Nimic ieșit din comun. Apoi, într-o perioadă fără evenimente majore, fără slăbit brusc, fără stres evident, menstruația s-a oprit. La început nu s-a speriat. Era tânără. „Se mai dereglează”, își spusese. Dar lunile au trecut, iar liniștea corpului ei a devenit prea lungă.

Analizele nu au confirmat SOP. Nici ecografia nu spunea povestea aceea. În schimb, valorile hormonale spuneau altceva. Un adevăr greu de rostit, mai ales la 21 de ani: insuficiență ovariană prematură.

Când i-am spus diagnosticul, m-a privit fix. Nu a plâns. Nu a întrebat nimic. A stat dreaptă pe scaun și a spus doar atât:

„Nu se poate. Sunt prea tânără pentru asta.”

Și avea dreptate. Era.

Inainte de a da examenul de specialitate, parte din curicula obligatorie era un curs de psichosomatica, unde unele dintre lucrurile pe care le-am invatat este cum sa dai vestea unui diagnostic dificil- empatie, sinceritate si claritate. Dar niciodata nu devine mai usor, cand stii ca ceea ce spui si felul in care o faci vor ramane momente marcante, de neuitat in viata cuiva, cand vei fi asociat pentru totdeauna cu momentul acela din viata lor, cand totul s a schimabt.

„Nu se poate. Sunt prea tânără pentru asta.”

Primele întrebări nu au fost despre tratament. Au fost despre identitate.

„Ce înseamnă asta pentru mine? Pentru relatia mea? Viitorul meu?”

Apoi au venit întrebări dintr-o constientizare brusca, adanca- e într-o relație de patru ani, stabilă, frumoasă. Își imaginaseră copii. Nu acum, nu mâine. Dar undeva, într-un viitor firesc. Un viitor care, dintr-o dată, părea șubred.

„Când ar trebui să-i spun? Si cum? Si daca nu ma mai accepta acum?”

„Dacă pleacă?”

„Cine mai sunt eu, dacă nu pot…?”

I-am oferit posibilitatea sa ii spunem impreuna, sa le pot explica amandurora ce inseamna, ce optiuni au, ce schimbari sunt necesare si ce asteptari realiste exista in aceasta situatie. A decis sa-si ia timp, sa inteleaga ea mai intai, sa se aseze acest nou diagnostic.

La vârsta la care majoritatea femeilor abia învață să-și asculte corpul, ea trebuia să accepte că ovarele ei încetaseră să funcționeze cum ar fi fost normal. Nu era vorba doar de fertilitate. Ci despre o pierdere invizibilă. Despre un corp care a decis altceva, contrar planurilor ei.

„Cine mai sunt eu, dacă nu pot…?”

I-am explicat pe larg ce înseamnă acest diagnostic din punct de vedere medical. Despre cauze posibile pe care trebuie sa le identificam, despre necesitatea unei terapii hormonale, despre sănătate pe termen lung, despre riscurile care o insotesc, Dar, mai ales, am vorbit despre doliu. Pentru că, înainte de orice soluție, era nevoie de timp, să planga dupa ceva ce nici măcar nu apucase să aibă.

I-am recomandat psihoterapie. Nu pentru că „nu face față”, ci pentru că avea nevoie de un spațiu unde să fie furioasă, tristă, confuză. Unde să poată spune cu voce tare că e nedrept. Că nu a cerut asta. Că se simte singură într-un corp care o trădează prea devreme. Unde sa invete sa se accepte si sa se iubeasca, in ciuda schimbarilor.

Mi am adus aminte fara sa vreau de propriul meu diagnostic. Si desi sunt medic si intelegeam implicatiile, a durat doi ani sa accept, sa inteleg, sa nu ma opun ci sa ma recalibrez, sa ma redescopar si sa accept ca asta este adevarul meu acum.

La următoarele consultații, întrebările s-au schimbat.

„Cat timp trebuie sa iau tratamentul?”

„Voi putea ramane gravida, fara alte interventii? Si daca nu, ce optiuni avem?”

„Care sunt riscurile mele daca nu iau tratamentul? Si ce pot sa fac eu, pentru a fi mai bine?”

Încet, încet, a început să înțeleagă ceva esențial: diagnosticul nu îi anula feminitatea, dorințele, valoarea. Îi schimba traseul, nu identitatea. Viitorul ei nu dispărea — doar nu mai urma drumul pe care îl desenase inițial.

Nu e încă împăcată. Și e normal. Acceptarea nu vine liniar. Vine în valuri. Uneori e puternică, alteori se prăbușește. Dar nu mai e singură cu întrebările ei. Le pune. Le spune. Le împarte.

De fiecare dată când o văd, mă gândesc cât de greu e să porți un diagnostic, sa primesti ceva ce nu ai cerut. Și cât de important este mindsetul pe care il dezvolti dupa- daca permiti sa te victimizeze si sa iti traiesti viata din postura de victima sau daca alegi sa te vezi ca pe o supravietuitoare, daca alegi sa lasi acest diagnostic sa te motiveze in a iti schimba viata intr-un fel pozitiv, demn de trait cu bucurie si iubire fata de sine.

Cand corpul tău nu se comportă „cum ar trebui”, nu ești defectă, nu ești mai puțin, nu e sfarsitul. Ai dreptul să fii confuză, să plângi, să pui întrebări și să-ți iei timp.

Unele drumuri încep cu o pierdere. Dar asta nu înseamnă că se termină acolo.

Miruna

Rămâi și vineri. Săptămâna asta vorbim despre:

• “Sex toys” în cuplu

• Așteptări realiste in cuplu si masuri suportive dupa aparitia copilului

• Nutritia la adolescente